clarinetul

Exista momente in care oamenii se unesc, "in cuget si simtiri" si formeaza un tot unitar in slujba unui ideal sau ca urmare a unui eveniment important. Se pare ca moartea Baronesei Margaret Hilda Thatcher nu a fost un asemenea moment pentru natiunea britanica. Citeam ieri stirile pe siteurile de stiri romanesti si, in marea majoritate, toti jurnalistii, editorii sau blogerii (inclusiv eu) vorbeau in termeni foarte plini de respect si cu o aura de solemnitate despre cea care a fost doamna de fier. La fel au fost reactiile si in SUA si tonul a fost unul de respect si admiratie pentru o viata traita in totalitate in slujba unei natiuni. Insa, in UKul meu adoptiv, nici vorba de consens, nici vorba de unitate, nici vorba de doliu national (desi, la nivel oficial este doliu national). Si vreau sa ma refer la acest lucru, deoarece a fost surprinzator, din prisma "turistului" temporar rezident pe malurile Tamisei, sa fiu martor la aceasta batalie mediatica si sociala....

Cum se poate ca cineva pe care nu l-ai intalnit nici o data sa iti marcheze viata? Cineva cu care nu ai vorbit in viata ta, a carui personalitate o stii doar dupa cum a fost definite si dezvoltata in media, care nici macar nu are aceeasi cetatenie ca si tine? Cineva care a polarizat si divizat opinia publica in admiratori ferventi si detractori totali? Se poate. Fara sa imi dau seama, de fapt, am fost influentat de acea persoana. Si de altele asemenea ei. Un om se naste cu instinct, acel simtamant primar care ii permite sa supravietuiasca, iar restul deprinderilor, atitudinilor si caracterul sau (sau lipsa lui) sunt rezultatul muncii de sculptor pe care familia, prietenii si societatea o intreprind asupra acelei persoane. De regula! Insa exista si exceptii, si oameni care isi depasesc conditia si destinul. Sa te nasti in familia unui proprietar de aprozar, in Anglia antebelica nu era o mare bucurie si garantia unei vietii memorabile. Sa mergi la un liceu de fete ...